Nel corso dell’, mercoledì 19 febbraio 2014, Papa Francesco ha proseguito la propria catechesi sui Sacramenti, parlando del Sacramento della Penitenza e della Riconciliazione.
Questo Sacramento, ha chiarito il Pontefice, deriva direttamente del Mistero Pasquale. Gesù risorto apparve ai discepoli e disse loro: “Ricevete lo Spirito Santo. A coloro a cui perdonerete i peccati, saranno perdonati“. Così dunque, il perdono dei peccati non è il risultato di uno sforzo personale, ma è un dono, un dono dello Spirito Santo che ci purifica con la misericordia e la grazia del Padre.
La Confessione, che si realizza in forma personale e privata, non deve farci dimenticare il suo carattere ecclesiale. È proprio nella comunità cristiana dove si fa presente lo Spirito Santo, il quale rinnova i cuori nell’amore di Dio e unisce tutti i fratelli in un unico cuore, in Gesù Cristo. Per questo non è sufficiente chiedere scusa al Signore interiormente; è necessario confessare umilmente i propri peccati al sacerdote, che è nostro fratello e rappresenta Dio e la Chiesa.
Il ministero della Riconciliazione è un vero e proprio tesoro, che a volte corriamo il pericolo di dimenticare, per pigrizia o per vergogna, ma soprattutto perché abbiamo perso il senso del peccato, che fondamentalmente è la perdita del senso di Dio. Quando ci lasciamo riconciliare da Gesù, troviamo la vera pace.
La catequesis de hoy está centrada en el sacramento de la Reconciliación. Este sacramento brota directamente del Misterio Pascual. Jesús Resucitado se apareció a sus apóstoles y les dijo: «Reciban el Espíritu Santo, a quienes perdonen los pecados, les quedarán perdonados». Así pues, el perdón de los pecados no es fruto de nuestro esfuerzo personal, sino es un regalo, un don del Espíritu Santo que nos purifica con la misericordia y la gracia del Padre.
La Confesión, que se realiza de forma personal y privada, no debe hacernos olvidar su carácter eclesial. En la comunidad cristiana es donde se hace presente el Espíritu Santo, que renueva los corazones en el amor de Dios y une a todos los hermanos en un solo corazón, en Jesucristo. Por eso, no basta pedir perdón al Señor interiormente; es necesario confesar con humildad los propios pecados ante el sacerdote, que es nuestro hermano y representa a Dios y a la Iglesia.
El ministerio de la Reconciliación es un auténtico tesoro, que en ocasiones corremos el peligro de olvidar, por pereza o por vergüenza, pero sobre todo por haber perdido el sentido del pecado, que en el fondo es la pérdida del sentido de Dios. Cuando nos dejamos reconciliar por Jesús, encontramos una paz verdadera.
Tatăl nostru care eşti în ceruri
Sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta
Facă-se voia Ta.
Precum în Cer aşa şi pe Pămînt
Pîinea noastră cea întru fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi
şi iartă greşelile noastre
precum şi noi iertăm greşelile greşiţilor noştri.
Şi nu ne lăsa să cădem în ispită
Şi ne izbăveşte de cel rău şi viclean.
Amin.
Tatăl nostru este o rugăciune, la fel ca şi omul, alcătuită din două părţi. Prima parte are rolul şi darul de a crea o stare lăuntrică elevată din punct de vedere spiritual, iar a doua parte conţine cererile propriu-zise. Cu alte cuvinte, înainte de a cere ceva trebuie să fii într-o stare sufletească potrivită. Este necesar să creezi în tine însuţi condiţiile pentru a putea primi ceea ce vrei să ceri. De exemplu, opreşti un om pe stradă ca să-i ceri informaţii cu privire la o adresă şi în timp ce omul respectiv îţi vorbeşte, tu te uiţi în altă parte şi chiar începi să te gîndeşti la alte lucururi. În aceste condiţii este aproape imposibil ca să poţi primi ceea ce ai cerut.
Starea lăuntrică pe care o creează la început rugăciunea Tatăl nostru, vizează o comuniune cît mai profundă cu Dumnezeu, Tatăl Ceresc. Cînd spunem Tatăl nostru realizăm din punct de vedere sufletesc două lucruri foarte importante. Pe de o parte ne identificăm cu semenii noştri şi chiar cu întreaga Creaţie, pentru că nu spunem „Tatăl meu” ci Tatăl nostru, adică al tuturora. Pe de altă parte, rostirea primelor cuvinte ale rugăciunii ne plasează în starea de fiu al lui Dumnezeu, adică în acel moment se creează o legătură foarte puternică între noi şi Dumnezeu, o legătură cel puţin la fel de profundă ca aceea dintre un fiu şi tatăl său.
Cuvintele următoare care eşti în ceruri îl plasează pe Dumnezeu simultan în toate lumile posibile datorită folosirii pluralului şi totodată îl plasează în transcendenţă. Adică Dumnezeu este în toate lumile într-o formă sau alta, şi în cea astrală, şi în cea mentală, şi în cea cauzală. Pe de altă parte pămîntul este aspectul tangibil al creaţiei, iar Cerul este de neatins, adică este transcendent faţă de materie. Deci cuvintele care eşti în ceruri fac trimitere şi la aspectul transcendent al lui Dumnezeu. Doar părăsind această lume vom reuşi să fim cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu, vom reuşi să pătrundem în Inima Lui. Desigur că ultima afirmaţie trebuie să fie înţeleasă în dimensiunea conştiinţei şi nu a materialităţii aşa cum au făcut-o unii şi s-a ajuns să se creadă că Dumnezeu poate fi „atins” doar în viaţa de apoi, adică de după moarte. Aş spune că asta este una dintre cele mai mari erezii pe care o propovăduiesc teologii.
Sfinţească-se numele Tău necesită un comentariu mult mai larg cu privire la ceea ce este numele lui Dumnezeu. Pentru asta ar trebui să intrăm în mistica ebraică. Evreii au o sărbătoare a numelui lui Dumnezeu (cea mai importantă sărbătoare a lor). Evreii nu au voie să pronunţe numele lui Dumnezeu oriunde şi oricum. În cazul rugăciunii, cuvintele sfinţească-se numele Tău au rolul de a sacraliza spaţiul interior al rugătorului. Rugătorul cere ca Numele lui Dumnezeu să devină sfînt în inima lui. Omul se ştie pe sine şi este conştient că nu are puterea de a trăi tot timpul cu gîndul la Dumnezeu şi atunci îi cere acestuia să-l ajute să-şi eleveze gîndurile şi inima măcar pe durata cît se prezintă în faţa Lui pentru a vorbi cu El. Pe de altă parte conceptul de nume al lui Dumnezeu ar putea fi înţeles doar dintr-o perspectivă mistică. În primul rînd, dacă Dumnezeu ar fi avut un nume, aşa cum avem noi oamenii, i l-ar fi spus lui Moise, cînd a fost întrebat cine este, dar Dumnezeu a răspuns la întrebarea lui Moise prin cuvintele Sînt cel care sînt. Numele lui Dumnezeu se referă de fapt la vibraţia primordială, la prima „mişcare” a lui Dumnezeu în direcţia manifestării creaţiei. Mistica indiană are de asemenea conceptul de vibraţie primordială pe care o numeşte spanda. Se spune că există un sunet primordial din care iau naştere ulterior toate celelelate sunete. Dacă din punct de vedere ştiinţific astăzi se crede că întreg universul a luat naştere dintr-un punct adimensional, de ce să nu acceptăm şi ideea că toate sunetele care există au luat naştere dintr-unul singur? Şi acest Unic Sunet a fost asociat de misticii evrei şi nu numai, cu numele lui Dumnezeu. Indienii îi spun Paravak, grecii îi spun Logosul Suprem, iar sfîntul apostol Ioan i-a spus pur şi simplu Cuvîntul. Ceea ce au înţeles însă misticii prin sunet şi Cuvînt nu este totuna cu ceea ce înţelegem noi. Ar fi bine să facem această diferenţă pentru că nu cuvîntul rostit de gura omului este Cuvîntul primordial. Dacă nu am face această distincţie s-ar ajunge la o mare absurditate. Sfîntul apostol Ioan spune ca la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Dacă noi am crede că acest Cuvînt este cel rostit de gura omului înseamnă că omul l-a creat pe Dumnezeu şi nu invers, pentru că omul rosteşte cuvîntul şi dacă Dumnezeu este cuvîntul înseamnă că noi îl naştem pe Dumnezeu, ceea ce este absurd din punct de vedere real, dar este totodată corect pentru că cei mai mulţi oameni se închină la un Dumnezeu plăsmuit de imaginaţia lor, creat de gîndirea lor, adică de cuvintele lor.
În concluzie, cuvintele sfinţească-se numele Tău au rolul de a sacraliza la maxim spaţiul interior al celui care se roagă. Trebuie să fim profund transfiguraţi atunci cînd le rostim sau, altfel spus, atunci cînd le rostim ne transfigurăm, ne elevăm, ne înălţăm sufleteşte, aducem un omagiu Cuvîntului, adică celui prin intermediul căruia comunicăm acum cu Dumnezeu.
Vie Împărăţia Ta sînt cuvintele prin care se creează la nivelul structurii mentale imaginea ideală a lumii. Atunci cînd spunem Împărăţia Ta în acelaşi timp mintea o şi gîndeşte. O lume transfigurată, pe deplin sacră ia naştere în mintea rugătorului. Astfel se creează rezonanţa interioară cu starea de perfecţiune.
Facă-se voia Ta sînt cuvinte care au un înţeles mai simplu. Supunerea voinţei individuale faţă de voinţa lui Dumnezeu este o consecinţă firească a cuvintelor anterioare şi totodată o necesitate. Dacă rugătorul nu a reuşit să se transfigureze pe deplin ca urmare a parcurgerii paşilor de pînă acum, este necesar ca el să-şi exprime intenţia de a accepta ordinea superioară a lumii şi de a se supune cu multă smerenie Voinţei lui Dumnezeu.
Cuvintele precum în Cer aşa şi pe Pămînt exprimă starea de unitate a lumii care s-a recreat acum în conştiinţa celui care se roagă. Unificarea Cerului şi a Pămîntului într-o singură priză de conştiinţă, acceptînd şi imanenţa şi transcendenţa, este rezultatul comuniunii totale dintre om şi Dumnezeu Tatăl. Abia acum s-a stabilit o legătură perfectă între ceea ce este jos şi ceea ce este sus. Mai întîi rugătorul este invitat să se înalţe la Ceruri, apoi să-l simtă pe Dumnezeu în lume, iar în final să conştientizeze unitatea organică între cele două aspecte ale Dumnezeirii.
Deci, prima parte a rugăciunii are darul de a induce în sufletul celui care se roagă o stare vibratorie foarte “înaltă”. De asemenea, cuvintele din prima parte a rugăciunii au puterea de a remodela substanţa mentală astfel încît să reflecte cele mai nobile şi tainice aspecte ale dumnezeirii. Dintr-un alt punct de vedere, prima parte a rugăciunii sugerează faptul că dacă omul se va strădui să urmeze căile Domnului, toate cele lumeşti sau necesare trupului, vor veni de la sine. Dacă omul se va strădui să fie tot timpul în comuniune cu Dumnezeu, să se înnobileze sufleteşte şi să fie preocupat doar de desăvîrşirea spirituală, atunci viaţa sa lumească se va armoniza de la sine. A-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în preocupările noastre este înainte de toate o necesitate şi oricine se roagă trebuie să înţeleagă acest lucru în profunzimea lui şi de aceea rugăciunea Tatăl nostru începe cu cele necesare acestei înţelegeri.
Partea a doua a rugăciunii, cea care conţine cererile propriu-zise, începe cu împlinirea unei nevoinţe de bază şi anume aceea de a ne hrăni. Pîinea noastră cea de toate zilele este următorul vers al rugăciunii. Prin aceste cuvinte Iisus face trimitere la orice fel de hrană. Să nu uităm că atunci cînd a vorbit despre trupul lui a folosit ca simbol tot pîinea. Cunoştinţele, sentimentele sînt hrană pentru minte şi suflet. Să nu credeţi că un tip de hrană este mai bun decît altul, că hrana sufletească este mai bună decît hrana corpului. Toate se leagă între ele şi trebuie armonizate firesc. Un anumit tip de hrană fizică împiedică sufletul să vibreze intens la emoţiile superioare, iar mintea poate fi înceţoşată din cauza ei. Şi invers, o stare de tristeţe face ca digestia să fie parţială şi astfel apar foarte multe toxine la nivelul corpului, iar mintea va avea numai gînduri sumbre.
Dă-ne-o nouă astăzi. Aici există mai multe variante în funcţie de traducători. Unii spun pîinea noastră ce întru fiinţă. Alţii spun pîinea noastră cea de toate zilele/dă-ne-o nouă astăzi şi nedespărţită. În esenţă este vorba despre faptul că trebuie să ne gîndim la toate tipurile de hrană şi să privim fiinţa noastră în unitatea ei structurală corp-minte-suflet şi spirit şi la toate tipurile de hrană, pentru fiecare componentă în parte.
Deci, primele cereri se referă totuşi la ceea ce numim corpul material al omului. A doua cerere se referă mai mult la corpul afectiv-emoţional, iar a treia la corpul mental.
Dacă ne-am lămurit că avem nevoie în principal de trei tipuri de hrană – pentru trup, minte şi suflet, înseamnă că putem merge mai departe. Şi iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşelile greşiţilor noştri. Cu toate că este o afirmaţie foarte limpede, există probleme serioase în înţelegerea ei. În general, oamenii cer îndurare pentru orice greşeală a lor şi cer să fie pedepsite greşelile celorlalţi, mai ales dacă au fost atinşi direct de către acestea. Omul superior iartă greşelile celorlalţi şi cere să fie pedepsit aspru pentru greşelile proprii. În Noul Testament mai există încă o povestire care vine să sublinieze acelaşi lucru, ceea ce înseamnă că iertarea greşelilor celorlalţi este o chestiune foarte importantă. Unii au scris cărţi întregi numai despre iertare. Acum văd că au apărut şi emisiuni de televiziune în care se urmăreşte exersarea aceleiaşi calităţi nobile – puterea de a ierta. Ca să poată ierta, omul trebuie să aibă o înţelegere superioară, să fie cît mai puţin egoist, şi să deţină un control perfect asupra Eului. Pentru a avea aceste calităţi trebuie să fie preocupat cu adevărat de îndumnezeire, altfel va exista tot timpul o limită de la care nu va mai accepta să ierte. Mulţi oameni spun că au puterea de a ierta, dar „să nu se depăşească o anumită limită”. Atît timp cît anumite greşeli ale celorlalţi nu ne afectează prea mult egoul, sîntem iertători, mai ales că asta “cade bine” la imaginea personală. De cîte ori să-l iert pe cel care-mi greşeşte? De şapte ori? – îl întreabă sfîntul apostol Petru pe Iisus. De şaptezeci de ori cîte şapte – îi răspunde Iisus sugerînd că iertarea nu trebuie să cunoască limite. Dacă Dumnezeu este pe locul întîi în viaţa unui om atunci el înţelege că numai Dumnezeu poate ierta. Adică puterea de a ierta vine tot de la El, dar ca să o poţi primi trebuie să-ţi deschizi sufletul şi asta se poate face numai iertînd tu însuţi.
Apoi, cererea de a i se ierta greşelile proprii presupune că deja omul este conştient de faptul că a greşit. A fi conştient de greşelile sale este un pas important în dezvoltarea sufletului. Apoi cu mult mai important este ca omul să ajungă să ceară iertare pentru greşelile sale. Aici se dă o lovitura serioasă orgoliului, principalul soldat al egoului. Orgoliul ne consumă cele mai multe resurse vitale, el ne îndeamnă la cele mai mari prostii în viaţă şi tot el ne face să ne închidem o mie şi una de ferestre deschise cîndva spre paradis.
Căinţa este principala metodă de transformare în creştinism. Ea a fost propovăduită de Ioan Botezătorul. Foarte mulţi creştini trec peste etapa lui Ioan Botezătorul considerîndu-se pregătiţi pentru învăţătura lui Iisus. Nimic mai fals! Orice om care vrea să se transforme profund trebuie să înveţe să se căiască, adică să ajungă să-şi recunoască greşelile şi să aibă curajul să ceară iertare pentru ele.
Urmează acum: şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi aici există mai multe variante în limba română. Alţii spun şi nu ne lăsa să cădem în ispită. Se ţine cont de faptul că Dumnezeu nu te poate “ispiti”, ci numai Satana ar fi în stare de aşa ceva şi, ca atare, se optează pentru a doua variantă.
După mine n-are importanţă varianta pe care o preferă un om sau altul pentru că şi Dumnezeu ne ispiteşte sau cel puţin este de acord ca Satana să ne ispitească (vezi cazul lui Iov). Ispitele sînt examenele pe care trebuie să le susţinem de-a lungul uceniciei sufleteşti. Ele au un dublu rol: ne verifică aptitudinile, dar le şi formează. Tot timpul avem de făcut efortul de a sublima pulsiunile instinctuale şi de a transforma pe de-a-ntregul partea animală a fiinţei. Acest lucru este mult mai bine sugerat într-o evanghelie apocrifă zisă “a lui Toma”: ferice de omul care a mîncat leul şi leul a devenit om. Cuvîntul ispită a căpătat un sens peiorativ numai după ce s-a constatat că majoritatea oamenilor cad la aceste încercări, iar pe de altă parte, orice ispită cere să facem eforturi pentru a o depăşi, ceea ce implică să părăsim confortul vieţii obişnuite. Prima variantă şi nu ne duce pe noi în ispită este mai potrivită pentru oamenii laşi şi fricoşi. Le este teamă de ispite. A doua variantă şi nu ne lăsa să cădem în ispită este mult mai realistă pentru că ceea ce cerem noi este doar ajutorul de a nu cădea la încercarea prin care trebuie să trecem şi nu cerem să nu mai fim puşi la încercare. Nu fugim din faţa încercărilor, ci căutăm să le înţelegem şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le depăşim, să trecem dincolo de ele.
Şi ne fereşte (sau izbăveşte) de cel rău şi viclean. Aici cred că Iisus vrea să coboare în micimea fiinţei umane. În contrast cu începutul rugăciunii, sfîrşitul ei este specific omului simplu, orb şi copleşit de fricile şi dorinţele sale. La început totul este transfigurare. Sîntem în Ceruri. La sfîrşit sîntem doar oameni, cu frici şi dorinţe, cu calităţi si metehne. Dacă rugăciunea nu ar fi avut şi această dimensiune umană cred ca n-ar fi avut succesul pe care îl are. Dacă vrei să transformi un om trebuie să cobori pînă la nivelul lui de conştiinţă, trebuie să-i vorbeşti pe înţeles, trebuie să-l “agăţi”. Finalul rugăciunii şi nu ne lăsa să cădem în ispită/ şi ne izbăveşte de cel rău şi viclean este cererea firească, a oricărui om, de orice condiţie, care a obosit de-atîta luptă, de-atîtea greutăţi. Ar mai putea fi vorba aici, de cererea unui om care a descoperit pacea în suflet ca urmare a paşilor făcuţi în prima parte a rugăciunii şi care ar dori acum să rămînă aici, în Împăraţia Cerurilor, oarecum într-un mod asemănător în care Petru vroia să rămînă pe muntele Tabor după schimbarea la faţă a lui Iisus.
Faptul că este o rugăciune totală, unica pe care ne-a lăsat-o Iisus, s-a dovedit şi prin efectele miraculoase pe care le-a avut de-a lungul secolelor în mii şi mii de cazuri. Să o repetam cît mai des, să medităm la înţelesul şi forma pe care o are şi ne vom mîntui.
Doamne ajută!
Querido Papa Francisco: En mi nombre y en el de mi comunidad, queremos hacerle llegar junto con nuestro más sentido pésame, por el gran dolor de la pérdida de tres miembros de su familia, nuestra cercanía, nuestro cariño y nuestra oración.
Infinitas gracias por su ” incansable trabajo apostólico “, que el Señor le siga manteniendo en esta tarea de ” ANUNCIADOR ” del Evangelio.
Gracias, cuenta con nuestro respeto, nuestra estima y nuestra beneración.
Superiora y Comunidad de Angélicas de San Pablo
en Palencia ( ESPAÑA )
OGNI VOLTA ,CHE PREGO,MI SENTO ,BENE,. ‘, E’ IL SIGNORE,CHE MI BENEDICE,E MI ASSOLVE ,DAI PECCATI.
Aiutami Signore ad aprire il mio cuore a Te e a purificarlo dai miei peccati. Dammi la forza di fare una vera Confessione. Desideronil tuo abbraccio e la gioia della comunione con Te.
Papa Francesco prega per me, io prego per te.
CARO PAPA FRANCESCO…NON PENSARE CHE IO TI ABBIA DIMENTICATO SE DA UN PO’ DI TEMPO NON TI HO SCRITTO. TU SEI SEMPRE NEI MIEI PENSIERI E SEI TANTO GRANDE CHE RIESCI AD ESSERE DAPPERTUTTO….IO VEDO QUI DAVANTI AL MIO TAVOLO LA TUA BELLA ICONA CHE HO VOLUTO COMPRARE PER AVERE UNA FOTO DI TE, COME FACCIAMO PER I NOSTRI CARI. BUONA GIORNATA.